by Melanie
N-am facut un secret(al lui Polichinelle!) din faptul ca locuiesc la nici 4kms de aerodromul de unde genialul St-Exupéry a decolat si unde a aterizat de nenumarate ori, înainte de-a se prabusi în Mediterana, în august-1944. Trec adesea pe lânga aerodrom, în drum spre “rocada” si de fiecare data resimt aceeasi emotie gândindu-ma ca unul dintre monumentele culturii franceze si universale ale secolului-XX, Antoine de Saint-Exupéry, veritabil “Om al Renasterii”, a petrecut o parte din scurta-i viata aici… Urbea mea i-a fost draga lui Antoine pâna la plecarea sa în neant, la numai 44 ani, RIP. La circa 10′ de aerodrom se afla Avenue de St-Exupéry si apartamentul unde a trait de câte ori era “bazat” aici, între aterizari si decolari. Am avut sansa, onoare si privilegiul de a-l vizita cu ani în urma, via un stranepot al Generalului Chassin care îl cunoscuse personal pe St-Ex, despre care afirma:”pentru mine si toti cei care am avut fericirea sa-l cunoasca de-aproape, Antoine era un geniu universal. Pe buna-dreptate, caci a fost: scriitor, filosof, pilot, inventator, matematician, inginer, erou de razboi si un prieten nepretuit. Viata lui a fost daruita, consacrata aviatiei…” Leonardo da Vinci era convins ca ochii sunt ferestrele sufletului si ca ei reflecta intensitatea vietii interioare… La fel gândea si Tonio, afirmând ca omul e un “nod de relatii” cu semenii nostri, copii si adulti, cum el-însusi a pastrat un suflet de copil toata viata.
Asadar, am intrat în camera-birou ca într-un sanctuar… pe-o masutza era o vaza cu flori uscate, un singur tablou pe peretele din dreapta, o carte deschisa pe-un fotoliu de piele uzata de trecerea anilor… domnea un climat de poezie si de vis, de real si de discretie, exact ca si cum St-Ex tocmai parasise temporar încaperea. Am încercat sa mi-l imaginez acolo si-am închis ochii… Deodata mi-a aparut în minte Micul Printz! Ma uitam la el cu ochii mintzii, mirata, întrebându-ma de unde venea, parea zgribulit de frig, cu parul blond ravasit… De ce tocmai EL mi-aparuse?…L-am ciufuluit un pic si l-am invitat sa ia loc. I-am pregatit un ceai si-n timp ce-l bea, l-am “studiat” îndeaproape: cum tinea cana calda între mânutze si cum sorbea tacticos, bucurându-se de fiecare moment al caldurii licorii ce-i încalzea trupul de spiridus. Ochii lui mari înconjurau camera ca, apoi, sa ma fixeze, iar eu asteptam sa-mi spuna de ce venise… Imaginea lui parea concreta, îmi dadea o senzatie placuta, îmi facea bine. Desi totul era fictional, prezentza lui era supra-realista, poate datorita “înaltimii” sale, caci emana speranta si prindea contur în mintea mea… Ma gândeam “tetanizata” ca daca voi rosti ceva, Micul Printz va pleca… Pe masura ce îl “masuram” din priviri, termenul de “mic” îsi reconfigura sensul si aria semantica, capata noi valori si un nou spatiu mult mai vast, un loc imens în trupul de copil al musafirului meu. Micul Printz îsi restructurase cavitatea corporala, în asa fel, încât sa poata cuprinde toata populatia unei lumi fara forma, dar plina de sentimente uitate de civilizatia noastra… O lume din care, multi ar încerca o evadare din ritmul “turmei”, stiind ca doar unii, putini reusesc…
Ma uitam la el si ma simteam copil… Gânduri stranii, placute ma invadau uitându-ma în ochii lui mari, uimiti, caldurosi. Ma simteam ca o naufragiata pe-o insula tropicala pustie, mi-era imposibil de a-mi exprima si-a-mi defini vorbele înca nepronuntate, lasate de Micul Printz în ceasca de ceai… L-am perceput ca pe-un deschizator de drumuri, matur si responsabil, un fondator al unei noi lumi unde si eu voi avea un loc. Genele-mi tremurau, caci îmi vizualizam viata traita pâna a-l cunoaste si-un tablou cu o natura moarta mi se plimba pe retina sufletului… Zaream un tunel în sens-unic, cu lumini aprinse, apoi o curba ascendenta spre un viitor dominat de-un optimism constant, asteptam ca EL sa rosteasca primele cuvinte care sa-mi schimbe destinul cu masti, desi amândoi stiam ca depinde numai de noi… Si-a terminat ceaiul, a pus cana pe masutza, s-a apropiat de mine, cu un zâmbet cald, si-a “îngropat” mânutele sale în ale mele si mi le-a sarutat grabit, ca si cum s-ar fi ferit de cineva sau de el-însusi… În acea clipa, am avut certitudinea ca am si voi avea acces ORIUNDE pe-aceasta planeta, iar tot ce realizasem si dobândisem pâna atunci sau considerasem important, va fi fost “apa de ploaie”, irelevant. I-am multumit în gând, fiind sigura ca telepatia functiona deja între noi, fapt confirmat putin mai târziu… În prezent, pe scena vietii mele, EL mi-a schimbat decoruri, panouri, actori, costume, iar lumina tunelului va fi devenit mult mai clara, mai vizibila. Acel sarut ma auto-definise complet, definitiv, caci ma reprezenta fidel, cu visele, cu tristetile, cu bucurille mele… Micul Printz mi-a dat de înteles ca traisem conform unui model de viata-rutina, erodata de ani, fara emotii viscerale… si iata ca El, de-acum, instalat în aceasta relatie cu mine, de bucurie profunda, de veselie sufleteasca datorita regasirii noastre, o relatie pe care am decis s-o cultivam, pentru a ne pastra acele emotii si sentimente ce le credeam ratacite, uitate în sertarele ascunse ale inimii… Senzatia ce ma invadase mi-era complet necunoscuta, dar întelegeam ca oricine ar putea s-o traiasca, mai devreme sau mai târziu, daca nu ne-am retine pornirile emotionale. Micul Printz m-a învatat ca bucuriile mari provin tocmai din lucrurile mici si de-atunci percep viata altfel…
Brusc, mi-a deschis ochii si s-a culcat pe-acel fotoliu, l-am învelit cu pledul englezesc al lui Tonio, i-am soptit:”somn usor!” si-am îndraznit sa-l întreb cu vocea-mi tremurânda:”Cum te cheama, dragule drag?…” – fara sa-si deschida ochii, s-a ridicat si mi-a oferit o anemona din vaza de pe masutza, mi-a raspuns cu vocea-i blânda ca stiu CINE e, apoi mi-a marturisit:”nu trebuie sa-ti pui niciodata mintea cu florile… Doar sa le privesti, atât! Floarea mea înmiresma planeta, însa eu n-am stiut sa ma bucur de ea… Povestea aceea cu ghearele care m-au necajit atât de mult, ar fi trebuit sa ma înduioseze… n-am fost în stare sa pricep nimic pe-atunci! Ar fi trebuit s-o judec dupa fapte, nu dupa vorbe. Parfumul ei ma îmbata si ma însenina! N-ar fi trebuit sa fug de ea, ci sa-i presimt duiosia, dincolo de orice… Florile sunt atât de ciudate! Dar eram prea tânar ca sa stiu cum s-o iubesc…”(Le Petit Prince – Antoine de St-Exupéry)
===
Am parasit biroul mergând pe vârfuri, ca sa nu deranjez magia acestor momente petrecute cu Micul Printz… înainte de-a închide usa, m-am uitat spre fotoliul unde dormea linistit, cu un zâmbet senin pe fatza… I-am transmis un sarut imaginar pe frunte, i-am multumit din nou si i-am murmurat: te iubesc, Tonio, azi si mereu…