Soarele a apus definitiv peste o viata împlinita, RIP...

… si prea devreme, dar va continua sa rasara în fiecare zi, sa straluceasca în gradina amintirilor din zori si pâna-n noapte, razele lui ne vor încalzi inimile, acolo unde “iubirea nu piere niciodata…”

Neant sau o alta “viata”?… Când pierdem o fiintza draga, durerea imensa ne copleseste si realizam din nou ca moartea ne pândeste, ne “ameninta” peste tot, la orice pas… da, natura si Universul sunt mai puternice decât noi. Si tocmai de-aceea murim! Cât suntem în viata, încercam din rasputeri se le combatem, sa rezistam, sa supravietuim, dar nimeni nu-i capabil s-o faca neîncetat. Toti ne îndreptam spre aceeasi destinatie, cu o singura gara-terminus, unde toata lumea coboara! Trebuie sa acceptam si sa asumam, fara sa ne gândim tot timpul, nici sa renuntam, sa ocultam evidenta… Am dori si uneori chiar speram sa existe “altceva” dupa viata terestra; crestinii-practicanti, cu o maturitate profunda în credintza, au certitudinea ca o alta (forma de) viata reîncepe dincolo de neant si aceasta convingere îi ajuta sa înfrunte viata cu speranta în “cealalata”… De fapt, moartea ne ia “totul” si nimic! Daca vrem sa iubim, sa suportam viata, sa continuam s-o traim, trebuie sa acceptam si… opusul ei, adica a înceta de-a trai. Sa asumam încetarea noastra din viata si cea a semenilor dragi, apropiati. E greu, delicat, ni se pare imposibil, însa numai asa putem ramâne fideli vietii pâna la ultima suflare. Suntem TOTI muritori si de câte ori constientizam ideea plecarii definitive, e normal si uman sa ne “doara” sfâsietor. Oare daca n-am muri, cum ar fi existentza noastra? Am considera viata drept cel mai pretios si unic dar?… Am aprecia-o mai mult asa cum e, fragila, efemera, trecatoare? Ca si viata, moartea (va) ramâne un mister pentru fiecare, un drum necunoscut, fara sa stim ce exista la capatul lui…

Sa încercam sa traim din plin fiecare secunda, în asteptarea odihnei vesnice!