Hiroshima, drama colectiva si personala...

 

This slideshow requires JavaScript.

- – -
“Nu putem sa resimtim din interior drama de la Hiroshima…”(Marguerite Duras) – Tocmai de-aceea nu ma voi “eterniza” despre faptele istorice deja arhi-cunoscute, voi pomeni doar celebrul film:”Hiroshima, mon amour…”

- – -

Motto:”Ma ucizi… dar îmi faci bine…”(Marguerite Duras)

Povestea e bazata pe scenariul scriitoarei Marguerite Duras, scris la sfârsitul anilor ’50, cu scopul de-a fi un film despre pace. Subiectul pare banal: o actrita franceza aflata în Japonia temporar, înainte de-a se reîntoarce în Franta cunoaste un japonez, cu care va avea o scurta si efemera relatie de iubire-dragoste viscerala, în acest oras disperat ce pastreaza înca sechelele tragediei survenite în august-’45… Între cei doi iubiti se instaleaza de la început o anume “disparitate”, un contrast, o inegalitate: EA pare detasata, rece de relatia lor, pe când EL doreste sa-i fie cât mai apropiat. EL intuieste cauza racelii si-a detasarii ei, o rana deschisa, înca necicatrizata si încearca sa afle despre amanunte, îi pune întrebari, pentru ca memoria si amintirile sa-i revina încet, ca niste “cioburi” într-un puzzle neterminat, suspendat în timp… EA îsi reaminteste o veche relatie de iubire din timpul razboiului, pe care încerca s-o uite, dupa durerea sufleteasca înca prezenta. Autoarea încearca sa compare tragedia suferita de japonezii din Hiroshima cu drama personala a actritei, chit ca-i incomparabila, irelevanta, nu are nimic în comun cu traumatismul marcant si durerea incomensurabila provocate de tragedia nucleara, doliul e actual! Relatia ei de iubire din timpul razboiului e la polul opus imensei explozii atomice de la Hiroshima.

Dialogurile celor doi îndragostiti sunt scurte, uneori “brutale”, cu aluzii si sugestii, tipice scriitoarei care a practicat adesea cu precizie extrema stilul “ne-spusului”, “ne-rostitului”, atât de just, de puternic, profund rascolitor, bulversant:

EL: n-ai vazut nimic la Hiroshima; nimic!
EA: ba da, am vazut tot… inclusiv spitalul, sunt sigura. Exista un spital la Hiroshima. Cum sa-l evit, cum sa nu-l vad?
EL: Nu, n-ai vazut nimic din Hiroshima…
EA: n-am inventat nimic.
EL, ba da, ai inventat totul…
EA: n-am inventat nimic… ca si-n iubire, exista o iluzie, aceea de-a nu uita niciodata… am avut aceeasi iluzie în fatza Hiroshimei, ca NU voi uita nimic, niciodata… ca si-n iubire.
- – -
Am revazut acest film turnat de Alain Resnais, am fost dupa vizita impresionanta (de) la Hiroshima, probabil din “masochism primar”(?!), am vrut sa urmaresc relatia dintre EA(Emmanuelle Riva) si EL(Eiji Okada) cu o privire diferita… Si am descoperit o bijuterie rara, sculptata cu minutiozitate, caci se percepe usor colaborarea perfecta dintre autoare si regizor care au fost într-o perfecta osmoza. Actorii sunt geniali, stralucitori, surprinzatori în ciuda actiunii statice, inerte ce intensifica violentza unor sentimente. Amestecul de fictiune literara si de documentar istoric e remarcabil, arta pura, concreta, emotionanta. Alain Resnais a afirmat ca:”tot filmul e bazat pe contradictii: cea a uitarii indispensabile, cumplite, a destinului unic devenit comun, a razboiului ce distruge, separa si reuneste oamenii, a personajelor aflate într-o relatie lirica, cu gesturi prin care încearca sa pastreze adevarul inimii.”

Marguerite Duras ne sugereaza ca:”uneori trebuie sa evitam de-a ne gândi la aceste greutati ale lumii actuale… altfel oxigenul ne-ar deveni irespirabil! Credem ca daca ceva se termina la un moment-dat, altceva (va) reîncepe imediat… NU-i asa! Între “ceva” si “altceva” exista mereu dezordine, încurcaturi, haos.” – minunat de adevarat…