A ierta – iertare…

Nobletze si generozitate sufleteasca sau culmea dispretului si-a arogantzei?!…

N.B. Postul mi-a fost inspirat de povestea reala si bulversanta, citita zilele-astea pe blogul talentatei Geanina Lisandru…

Motto:”Fara resentimente…”
“Putem ierta, dar ne e imposibil sa uitam…”(Balzac)

Am discutat recent cu o prietena, medic specialist în medicina muncii despre un articol din revista “Psycholgies”, extrem de interesant, caci aborda un subiect delicat: iertarea, cu un semn de întrebare, “culmea orgoliului?”. Aceasta expresie m-a interpelat, iar dupa lectura, am realizat ca nu-i departe de adevar si de realitate. Toti cunoastem cel putin o persoana care ne-a spus:”l-am iertat/am iertat-o!” Cât de adevarata e aceasta afirmatie, oare asa simte, e sincer(a), a iertat si-a trecut definitiv peste acel “rau”? Chiar daca a fost ranit(a) profund, cumplit, brutal, intentionat, gratuit? Rana fiind înca prezenta si dureroasa, n-a intentionat o secunda sa se razbune, sa-l/o rasplateasca pe “iertat(a)” cu-aceeasi moneda(de maimutza, se zice-n franceza!)?… Prietena mea mi-a redat câteva conversatii avute cu diverse persoane(pacienti), printre care si crestini-practicanti, care i-au explicat ideea-datoria(sic!) divina de-a ne ierta semenii, doar asa putem câstiga si dobândi iubirea cereasca, iertând tot raul facut! În acest fel, vom obtine un bilet doar “dus” pentru rai, altfel mânia Providentzei se va abate asupra noastra! :D Cam paradoxal si contradictoriu: se sustine ca divinitatea e deja în noi, deci n-avem nevoie sa-i “cersim” sau sa-i imploram iubirea, din moment ce-o avem la purtator! Pai daca-i vorba de-acea iubire, s-avem pardon, suna ridicol, unde-i acel concept de iertare a semenilor?!

Hai sa fim cinstiti si corecti cu noi-însine: NU iertam totul, nu iertam ORICE, sa fie clar! :-) De ce? Pen’ca suntem incapabili de-asa ceva si-apoi, nu-i treaba noastra sa iertam! Situatii, experientze, circumstantze diverse ne-au demonstrat ca privim deja persoana “pardonabila” într-un mod negativ, pentru a descoperi “altceva” în noi-însine, ca si cum am vrea sa regasim un alt aspect ascuns sau suprimat al personalitatii noastre. De fapt, suntem claditi si programati sa resimtim durerea, suferintza si toate sentimentele asociate acestora: ura, razbunare, mânie, sila, repulsie, deoarece de cele mai multe ori ne “lovim” de “demonii” nostri interni, pititi în strafundul sub si in-constientului. Sentimentele negative pe care le nutrim fatza de-un semen sunt un fel de “cadou” indirect, tocmai pentru ca doar prin ele aflam si realizam cât de auto-distrugatoare pot fi acele gânduri si/sau idei în care riscam sa ne-afundam, cu riscul de-a ne îneca. Obsesia despre “raul” ce ne-a fost facut ne-ajuta sa meditam asupra propriilor noastre transgresiuni sau derapari împotriva noastra, sa le “digeram”, sa le analizam si sa le întelegem mai bine. Daca vom continua sa ne concentram asupra “obsesiei”, s-o lasam sa ne “otraveasca” viata, înseamna ca n-am lucrat îndeajuns cu eu-l nostru personal. În articol se precizeaza ca NU exista vreun concept al iertarii semenilor nostri, indiferent cine ar fi ei, ci doar o forma de arogantza sau de dispretz adoptata de cineva cu o personalitate falsa, cu doua sau mai multe fatzete care de-obicei refuza sa se priveasca în propria-i oglinda, sa-si analizeze conceptiile, ideile, convingerile auto-distrugatoare.

În final, iertarea denota si reflecta un singur lucru: am vazut si-am înteles eventuala sau probabila noastra imagine în celalalta persoana! Am acceptat acea latura întunecata, încât ne-am transformat atitudinea si comportamentul. Cu-alte cuvinte, ne-am auto-iertat. Dar oare ne punem întrebarea: cine suntem noi ca sa iertam? Din moment ce nu posedam vreo putere supra-naturala sau vreo fortza speciala pentru a elibera pe cineva din propriul sau întuneric. Orice încercare s-ar dovedi “misiune imposibila”. Suntem responsabili doar de noi-însine, atât. Plus ca nu-i treaba sau “meseria” noastra sa iertam. Logic vorbind, iertarea devine o (noua) lectie “predata” de-o situatie, de-o circumstantza sau de-o experienta, cu-acele detalii caracteristice pe care le depistam în acea persoana. Ba e normal si uman s-o “urâm”, atâta timp cât ne dam seama ca de fapt “urâm” trasaturile subiectului “oglindit”. Unica persoana care poate ierta “raul” facut, e numai aceea care l-a comis, adica ne putem ierta doar pe noi-însine. De ce? Pentru ca indiferent de cât timp ne va fi luat “vindecarea” si însanatosirea – în ciuda unei maturitati spirituale solida si profunda, e posibil si probabil sa fim “invadati” uneori de-o dorintza sau de-un impuls – constient ori ba, de-a “pedepsi”, de-a se revansa, de-a fi “chit” cu-acea persoana care ne-a ranit, de a-i vedea reactia în aceeasi situatie si cum i-ar face fatza…

Aceste sentimente de mâinie sunt absolut normale, umane, dar nu trebuie sa ne domine, sa ne dicteze actiunile, gesturile, alegerile, deciziile. Nu avem cum sa facem reala, autentica “dreptate”. Ne putem permite acea pornire de mânie, de suferintza si de durerea de-a fi fost înselati, tradati, raniti, reamintindu-ne scopul principal: sa scapam, sa ne debarasam de “ele” si sa punem “cruce” definitiva torturii sufletesti. Stim ca acea persoana responsabila, însa nu putem fi judecatori si membri ai juriului! Daca vom cauta sa ne “razbunam”, ne vom bloca singuri si nu vom avansa. Solutia? Sa trecem peste(to move on!), sa încetam acest “joc” inutil, sa ne continuam drumul, sa ne desprindem de-acel negativ, sa învatam pe dinafar’ lectia respectiva de la cel/cea care ne-a dat-o, sa lasam “raul” cât mai departe posibil. Sa acceptam, sa admitem, sa recunoastem ca va fi fost o concluzie-morala pozitiva pentru prezent si viitor. Iertarea ne va ajuta sa evitam, sa refuzam eventuale “capcane” si la eliberarea celui/celei iertat(a). O dubla eliberare pentru a înainta si-a strabate poteca vietii fara poverile mâniei si-ale ranchiunii. Drum bun! :-)

14 thoughts on “A ierta – iertare…

      • Despre iertare…ca la asta ma gandesc de ceva vreme incoace. In crestinism, ca in orice religie, iertarea ar fi la loc de cinste. Marilor practicanti iertarea le e mereu pe buze, au impresia ca gusta din ea, sunt izbaviti inainte de a o practica, e o idee abstracta totusi. Si eu m-am simtit orbita de conceptul de iertare, il vedeam cel mai sublim sentiment.
        “Si iarta noua pacatele noastre precum iertam si noi gresitilor nostri!”. Pana la urma nu trebuie sa fie un troc de sentimente, o conditionare, e sau nu e, si nu te pierzi definitiv iertand, din contra.
        Realizez ca am avut o perceptie total distorsionata asupra omului, fiindca n-am fost iertata deloc, am comis un pacat “capital” si anume m-am indragostit de altcineva la scurt timp, vorbeam prea mult in vant, la pereti, da, m-am indragostit. Nu mai exist pentru el, a hotarat, iar poezia aia cu pastratul legaturii e fantasmagorie, suntem doi straini. Iar tot ce a fost intre inceput si sfarsit….s-a evaporat, de fapt incep sa ma indoiesc ca a existat cu adevarat.

      • @incognito, comentariul tau merita sa fie un alt post:”iertare si perceptie distorsionata…” Cât despre iertarea crestina, am pomenit în primul paragraf, în schimb, n-am notiunea pacatului, desi am urmat studii biblice… A se îndragosti, a iubi si a concretiza iubirea prin dragoste fac parte viscerala din noi… înclin sa-ti dau dreptate la afirmatia-verdict din ultima-ti fraza… Move on and don’t look back! What else?!…<3

  1. iertarea ca eliberare…a noastră înainte de toate – sună a act de egoism dar este adevărat! nu-i ușor să ierți. să înveți să ierți e mare lucru!

    • nu stiu, Leonico… sa fie iertarea si-un fel de “razbunare”?! Ca ierti ori ba, consider ca-i inutil sa revii la trecut, daca vrei sa avansezi spre viitor, fara a relua un parcurs al combatantului! Ce-i pardonabil, sa zicem ca-i iertat din start, ma rog ierti, dar nu uiti, din moment ce memoria ti-e intacta, activa, absoluta, în final iertarea se confunda uneori cu indiferentza…

      • nu cred că putem confunda iertarea cu nepăsarea. și nici a răzbunare nu-mi miroase. e mai degrabă ca o trambulină sau ca un resort. ca să mergi mai departe, așa cum spui și tu. deși iertarea are și caracter iluzoriu. e greu că cineva poate ierta la propriu. pentru că atâta vreme cât nu uiți înseamnă că „acel” capitol nu este iertat în întregime el generând de cele mai multe ori amintiri deloc plăcute, răscolitoare… Aici vorbim de lucruri „grele” nu de chestii absolut pardonabile! Nu?:)))

      • @”Aici vorbim de lucruri „grele” nu de chestii absolut pardonabile! Nu?:)))” – da, exact, corect… :-)

    • :-) Herr Ratounet, de ce te exprimi la plural?! ;-) As far as I’m concerned, ignor definitiv, indiferentza totala pentru asemenea “trolls”-i(reali si virtuali!)… cred profund în echilibru si-n armonie, iar a-i “rasplati”, ar însemna sa tragi într-o ambulantza = expresie franceza, al carui sens e usor, simplu de sezizat… :D

Comentariile nu sunt permise.