- – -
îngerul meu si-a deschis aripile si-a plecat în tacere, a ales libertatea de-a zbura spre orizonturi invizibile… mi-a lasat lumina-i chihlimbar peste meandrele sufletului si cenusa-i calda în toti porii… ploua cu picaturi uriase, o umbra mi se strecoara-n inima, ma împiedica sa respir, se-amesteca cu dorul si se zbate neîncetat… duiosia clipelelor de vesnicie furate trecutului ma invadeaza, pune stapânire pe tot-mine… mi se pare ca-i un vis tardiv în care ratziunea revine sa-mi urle durerea pecetluita de sarutul-turquoise… lacrimile ploii sarate ma biciuiesc, ma sfarâma, întunericul devine transparent, mi-aluneca pe pleoape, coboara pe umeri, îl pot adulmeca… oxigenul devine strigat suspendat deasupra gradinii secrete unde Ulise si Penelopa se regaseau… am amutit, îmi retin respiratia, umbra îngerului pluteste deasupra mea, m-atinge în treacat, soptindu-mi cuvinte-alizee… aripile-i deschise ma cuprind câteva secunde, apoi dispare, tacut… ies în noaptea de iarna, razele Lunii ma patrund ca un laser, stiu ca ma voi topi în zori si ca ma voi reîntoarce în visul meu din vara-indiana, repetându-i:”I’ll always love you…”
Melanie, eu nu pot fi melancolica, decat cand si cand, poate o data pe an, cateodata chiar mai putin!
De aceea spun ca, fiind coplesit de personalitatea ta, ingerul tau a ales sa plece! Dar se va intoarce, stai fara grija, da-i doar ceva timp sa-si revina! Te imbratisez, pupici de-aici! 
Gabylou, acest gen de “scrisaturi” sunt adesea rodul imaginatiei mele…
Mi se întâmpla now and then, dupa ce-am citit o carte, am vizionat un film, am ascultat o melodie, am zarit o imagine, etc…
xoxoxo back…
”Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.
—-
Primeşte-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.
Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, şi grea.
—
Când fu în dreptul meu, strigai -
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.
Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.
Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrint!
Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,
şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi…
Mă desprinsei de sus căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.
O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
…Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.”
Nichita Stănescu -(fragment) „Îngerul cu o carte în mână”
Merci! You did touch my heart… l-am cunoscut personal pe uriasul Nichita, RIP.
Știu, Melanie! Ești o fericită!!!
Eu îl iubesc – mult, tare mult!!!
Ce frumos ai scris mel…
Thanx, Blondie…
Uneori ingerii nostri ostenesc si atipesc… insa si in somnul lor ingeresc ne iubesc…
nu vom sti niciodata daca îngerii dorm sau se odihnesc… toate miturile si legendele despre ei sustin ca ne vegheaza 24/24…
Ingerii doar pleaca uneori de langa noi. Au si ei nevoie de clipa lor de singuratate.
Mr Bob… înclin sa-ti dau dreptate: TOTI avem nevoie de momente de singuratate, deci si îngerii…
tot despre o despartire?
nu, dimpotriva…
stii ca nu amestec realu’ cu virtualu’… 