"avion cu motor, ia-ma si pe mine-n zbor..."

În fiecare an, o persoana draga, în vârsta ma suna seara, pe 15/01, cu o zi înainte de ziua mea de nastere ca sa-mi ureze “LMA”… Vocea ei revine de departe, dar are acelasi ecou în sufletul meu. E cu vreo 6-7 ani mai “tânara” decât mama mea(RIP) de care a fost apropiata toata viata. E o doamna vaduva din Ardeal care tânara semana cu Grace Kelly, atât fizic, cât si la temperament, ramas acelasi: blând, calm, seninatatea i se citeste pe chip. Nu suntem rude, ci prietene de foarte multi ani. M-a vizitat la Houston si aici de 3 ori, prima-data cu mama mea. Cum sanatatea i s-a subrezit în ultimii ani, nu mai calatoreste, nici macar pâna la fiica-i unica, în Germania. Vorbim la telefon periodic sau episodic; am convenit de comun acord: ma suna scurt si-o sun înapoi, cum am telefonie gratuita. M-a surprins si emotionat acum doua saptamâni cu apelul ei la fel de afectuos. Am tachinat-o:”Ana, cum de ti-ai reamintit si anu’-asta?… ti-ai notat undeva, pe calendaru’ agatat în bucatarie?” – mi-a raspuns cald si mucalit, cu-accentu’-i atât de drag mie:”tulai Doamnie, cum sa uit, tu fata? Doar nu mi-o luat Dumnezau mintia, nici cia dân urma, nici cia de ieri!” I-am multumit, am vorbit despre una si-alta… Aici era 21h30′, în România o ora-n plus, i-am simtit oboseala-n glas si-am întrebat-o:”ti-e somn?… vrei sa-ti citesc o poveste sau o poezie înainte de-a adormi ca sa visezi frumos?” A râs si mi-a reamintit ca ma învatase pe vremuri:”avion cu motor, ia-ma si pe mine-n zbor…” A reusit sa ma impresioneze profund, am continuat, visând cu ochii deschisi si sufletul bulversat:”sa ma fac aviator… nu te iau, ca esti prea mic si te cheama polonic!” Replica ei a fost imediata:”polonic sau ibric?” – “ambele-amândoua, Ana!” I-am spus ca-mi recit acea poezioara de câte ori trec pe lânga aerodromul-Lasbordes, situat la nici 4kms, loc drag “asociat” pentru totdeauna cu St-Exupéry. I-am transmis “noapte-buna!”, inima-mi batea sacadat, am pus telefonul pe baza, cu privirea fixata pe mini-ecranul înca luminos, ce indica data si ora, parca tremurau… O iluzie, bineînteles! Pe când lianele sufletesti ce ne leaga de zeci de ani sunt reale, concrete, în ciuda distantei si-a timpului ce ne “despart” – pâna la urmatoarea reîntâlnire.

- – -
Viata noastra e presarata cu situatii, circumstantze, întâlniri – unele atât de marcante, încât ne-o schimba. Cunoastem toti o persoana care ne-a aparut în cale la un moment-dat si care ne-a deschis portile existentei noastre, stiind fiecare ca nu le vom “traversa” împreuna, desi afinitatile vor fi fost reciproce si sunt înca exceptionale. Nu putem controla tot, desi auzim acel mesaj interior ce ne îndeamna sa deschidem portile si sa vedem ce se afla în spatele lor: ceva real sau doar un ideal imaginar? Cert e ca ne schimbam, ne metamorfozam, evoluam, dar nu interior. Gândurile si emotiile sunt trecatoare, viata noastra interioara ne va apartine întotdeauna si nu va depinde niciodata de ceea ce se petrece la exterior. Timpul e singurul “Pygmalion”, doar el ne metamorfozeaza, în permanentza… Pastrez din trecut doar momentele placute, pozitive, vesele, având certitudinea ca viitorul nu va fi niciodata “copia” prezentului.