Motto:”Da-mi mâinile-ti la care visez în cumplita-mi singuratatea,
da-mi mâinile-ti mântuitoare…
Da-mi mâinile-ti pentru ca inima-mi sa bata-n ele,
Da-mi mâinile-ti pentru ca sufletu’-mi sa atzipeasca-n ele si-apoi s-adoarma în neant…”(Louis Aragon - Mâinile Elsei)
As vrea sa fiu mâinile tale, sa-ti parcurg gândurile, secretele, trupul… sa-ti dansez pe pielea-ti catifelata, sa-ti linistesc toate nedumeririle… sa-ti potolesc toate instinctele, poftele, visele ascunse, foamea si setea de mine, SUFLETUL… sa-ti alerg pe buzele-ti între-deschise, sa-ti sterg lacrima infidela, sa-ti strabat muntii, vaile… sa-ti desenez pe umeri focuri si incendii pe gâtu’-ti de lebada… sa prind radacini în inima ta, sa ti-o mângâi cu soapte înca nerostite, sa-ti alunec în vene, sa înnot în lacul fericirii supreme pe care numai TU mi-ai oferit-o… as vrea sa fiu mâinile tale, ca sa-mi alung dorul permanent de tot-tine si de clipele extazului unic…
Iubita mea, îti sarut în gând si-n suflet fiecare deget ce m-atinge, m-alinta, ma exploreaza… Te doresc cu toata fiintza mea, îti caut mâinile divine sa-mi închida ochii, sa ma lase-n voia lor pâna încep sa vibrez, sa tremur, invadat de valul-tsunami… as vrea ca mâinile tale sa-mi ghideze toate emotiile, sa-mi indice drumul spre tine, sa-mi auda geamatul de animal ranit, sa ne scufundam împreuna în apneea dragostei… as vrea sa-ti fiu causul mâinilor tale, sa am puterea de-a trai fara tine, înainte ca napraznicul dor sa ma ucida…
—
“as fi dorit sa-ti pastrez mâna mai mult… as fi dorit sa ma astepti…”
Film-cult re-vizionat recent pe zboru’ Miami-London(peste 8h!) pentru placerea de a-i revedea si admira pe cei doi actori deja legendari…
Iubirea totala, absoluta, autentica e adesea imposibila, idem transpunerea ei pe ecran. Pe la începutul anilor ’90, Clint Eastwood si-a asumat riscul de-a fi regizor si actor. Un pariu cu el-însusi, câstigat! Tradus în franceza “Sur la route de Madison”, acest film e departe de orice cliché-u, de orice emotie fortzata sau “impusa”, de muzica “mieroasa”, aceasta “bijuterie” va fi reusit sa transpuna în imagini o poveste de iubire viscerala, caci sincera, tulburatoare si imposibila. Un succes pentru imensul si miticul actor-regizor, care la 81 ani continua sa (ne) surprinda.
Michael si Caroline revin la casa parinteasca, în Iowa, dupa decesul mamei lor, Francesca. O surpriza enorma îi asteapta: mama lor refuza sa fie înmormântata alaturi de tatal lor, în acelasi cimitir. Testamentul ei e clar si ferm: doreste sa fie incinerata si cenusa sa-i fie aruncata de pe un pod situat aproape de casa. Cei doi copii nu sezizeaza, nu înteleg aceasta dorinta! Deja în anii-’80, incinerarea nu era atât de “populara” si la moda. Francesca a lasat în testament câteva poze, scrisori de iubire si 3 jurnale intime, pe care Mike si Caroline nu le vazusera înainte de decesul ei. Toate aceste elemente (le) evoca o perioada destul de îndepartata, anii-’60, când Francesca a întâlnit si iubit rapid, efemer un alt barbat… Sotul ei si tatal celor doi copii erau plecati de-acasa 4 zile, când Robert, un reporter-fotograf, s-a oprit la ea pentru o informatie locala. Din primele clipe, între Francesca si Robert intervine acel “coup de foudre”(lovitura de traznet=iubire-dragoste puternica, la prima-vedere), acel sentiment ce ne-apare si ne “stapâneste” doar o data-n viata! O iubire extrem de puternica, ramasa, “uitata” în gradina secreta a mamei lor pâna la deces… Aici e vorba de-o iubire destul de clasica. Un barbat si-o femeie se întâlnesc din pura întâmplare, iubirea si atractia reciproca survin imediat, ca un tsunami ce spulbera totul în cale, desi Francesca e putin rezervata la început… Aflam ca e de origine italiana, ca si-a cunoscut sotul militar(WW2) în Europa, ca visa despre America si American way of life, si-asa a ajuns în “lumea noua”, unde spera sa profite de-aceasta viata… Are doi copii si-un sot cumsecade, de unde reticentzele ei logice la întâlnirea-fulger cu Robert, care e celibatar, fara legaturi familiale sau geografice. Reporter-fotograf, putin blazat, a parcurs planeta-n lung si-n lat, se simte bine oriunde, n-are un domiciliu fix. A avut câteva femei în viata lui, poate se gândeste ca Francesca e o alta “aventura”, însa intervine IUBIREA profunda, devastatoare pe care n-o banuise sau cunoscuse pâna atunci! Francesca, înca “timida”, îl invita la masa de doua ori, iar Robert încearca sa-i explice ca nu-i o “amorezeala” trecatoare… De-aici, filmul înainteaza spre drama iubirii TOTALE, dar imposibila! Cea dintre Francesca si Robert va fi ramas în umbra anii de-a rândul pentru ca n-a durat decât 4 zile, reamintindu-ne ca în anii-’60 era “un pacat”… Efemerul pare a deveni eternitate în aceste 4 zile, câteva ore pot schimba, lumina si sublima VIATA (noastra)… Calatoria celor doi îndragostiti e dincolo de bulversanta, eroii au în jur de 50 ani, drumurile lor respective se reunesc la un moment-dat, ne lasa impresia ca nimic, nimeni nu mai conteaza, nici trecut, nici viitor, doar acest prezent numai al lor, o evidentza transparenta ce ne “izbeste” minut dupa minut… Imaginea în care Francesca e la fereastra si îsi aranjeaza parul cu mâna, uitându-se spre sot si copiii lor la masa, fara ca acestia s-o vada, e de-o nostalgie dureroasa, gândurile-i zboara spre Robert, parca-i în asteptarea lui, far’ sa stie daca exista cu-adevarat si daca va reveni… Fiecare gest al actorilor e filmat cu simplicitate, poezie, melancolie, pregatindu-ne pentru pasiunea celor doi. Stângacia Francescai de a-i indica drumul lui Robert, atingerea lor “naturala”, mâna ei pe gulerul camasii lui, în timp ce vorbeste la telefon, mâna lui peste a ei… gesturi mici, banale ce-aluneca spre acea “betzie” irezistibila, ce ne lasa senzatia de clipe “furate”, dar sublime…”Unele vise sunt si ramân frumoase chiar daca nu s-au realizat…” Se revad pentru ultima oara, o zi ploioasa, fiecare în masina sa; Francesca îsi asteapta sotul, iar Robert o asteapta, spera sa-i revina, ea ezita sa plece cu el… totul dureaza o secunda! Prea târziu, sotul ei reapare, iar cu el reîntoarcerea la rutina, la realitate, la ratziune! Masina Francescai e în spatele celei a lui Robert, secunde în care timpul pare suspendat din nou, imagini dureros de magnifice, oare va pleca cu EL?… Masina se îndeparteaza pentru totdeauna! Amintirile lor comune si dragi se vor cristaliza pe muzica de blues pe care au ascultat-o împreuna, vor retrai acele clipe de vesnicie despartiti, ramase într-un album intitulat “4 zile”, înainte ca cenusa lor sa fie reunita si împrastiata de pe podetzul Roseman. Înainte ca cei 2 copii ai Francescai sa realizeze imensul ei sacrificiu, în contradictie cu pasivitatea si mediocritatea existentzei lor! Intervine întrebarea: oare sotul si copiii vor fi “meritat” acel enorm sacrificiu, acea renuntare la iubirea-pasiune?… Acea dragoste ar fi supravietuit remuscarilor si timpului?… Nu exista raspuns sigur la întrebarile conditionale, dar filmul e dincolo de sublim.
Iubirea imposibila e un subiect adesea abordat, în literatura si pe ecrane. Iubirea celor doi nu poate dura din motive sociale: regizorul insista asupra celor doua iubiri, cea nebuna, libera a lui Robert si cea oficiala, permisa, autorizata a sotului Francescai. Iubirea lor romantica e împotriva legilor si regulilor societatii, idee clasica, perfect expusa aici. Povestea lor evoca o paralela între întâlnirea lor romantica si situatia nefericita a sotiei devotata, care se îndragosteste de-un alt barbat. Actiunea se desfasoara într-o mica, banala localitate din Iowa, unde toata lumea se cunoaste… Deci Francesca risca sa fie respinsa, dezaprobata de “societate”! Dar ea se gândeste la familia ei în primul rând si refuza sa plece cu Robert. Ce va gândi sotul ei? Dar copiii lor, ce imagine vor avea despre casatorie? Filmul e de-o subtilitate fina, depaseste opozitia ipocrita dintre iubire si societate: Francesca renunta sa de-a-l însoti pe Robert, deoarece simte ca aceasta iubire totala nu va rezista timpului… Povestea devine o tragedie: eroina se sacrifica pentru iubirea lui Robert, NU constrânsa de societate. Doar amintirea iubirii lor va rezista timpului, iar filmul consta tocmai în enumerarea acestor imagini si a jurnalului intim. Clint Eastwood a realizat un film sfâsietor si realist, cei doi actori fiind stralucitori, carismatici, evidenti. Ambii s-au transpus în rolurile respective, Clint e fenomenal, metamorfozat de-aceasta iubire absoluta, desi calm si interiorizat, iar Meryl devine o Francesca-bis, atât de convingatoare, încât uneori e greu de sezizat diferentza dintre actrita si personajul întruchipat. Vorbeste cu un vag accent italian, ceea ce-i da un farmec în plus, mai ales în scenele despre iubirea pentru Robert si duiosia pentru sotul ei, se resimte acea emotie sfâsietoare, impresionanta pâna la lacrimi…
Talentul si maiestria regizorului-actor sunt la apogeu, caci “Podetzele din Madison” vor fi devenit o drama romantica, justa, sobra, relatata atât de simplu. Un film exceptional ce merita vazut si revazut…
West Coast(côté Golfu’ Mexic) rules & rocks! Naples, Sarasota, St-Pete, Sanibel & Captiva Islands… ultimele doua poseda cel mai fin si cel mai alb nisip-sidef ”zapeziu”!
Miami Beach & Art-Déco District… plimbari pe Ocean Drive, dans pân’ la capatu’ noptii la “Fontainebleau”, cu mega-pista, ambiantza ”muy caliente”, David Guetta, etc…
Orlando… am “evitat” exprès Disney-World, deja vizitat în California si-n regiunea pariziana(EuroDisney) cu o singura exceptie: Animal Kingdom Park pentru un safari quasi-autentic, cu un microbuz african original si-un tur de roller-coaster pe… Everest! Sooo thrilling!
Daytona Beach… experientza si placerea de-a conduce pe plaja, de-alungul oceanului bleu-turquoise, like everybody else! Yesss, I did it!
Everglades, Shark Valley, Big Cypress Swamp… aligatori în libertate, ibisi, pelicani, cocostârci, zeci de specii de animale si-alte ”zburatoare”(pe apa!), air boat… Fara tzântzari, ar fi fost si mai formidabil!
Key West, “la bohème”… THE TOP of the top! Arhitectura intacta, îsi merita numele de “Conch Republic“: libertatea la ea acas’, ceea ce-i rar în USofA… Pe urmele lui Hemingway în propria-i casa(vânduta de mostenitori imediat dupa decesul lui!), emotie profunda… Un mojito la ultimul etaj al hotelului ”La Concha”, unde Tennessee Williams a scris celebrul ”A streetcar named desire”, de-acolo ai o panorama(360°) exceptionala a Key West-ului… Casa lui Robert Frost, poet îndragostit de Key West, dinner cu conch chowder si Key lime pie la “Sloppy Joe”, unde Hemingway se delecta cu rom si… trabuce cubaneze!
¤¤¤
P.S. it’s gonna “rain” (with) pix asap…
incaunipocrit
inlarg
