Am vazut recent o emisiune consacrata celebrei Cetatii de la Carcassonne. Un dezastru, caci parea mai degraba un rezumat de “chiciuri” despre legenda “doamnei Carcass“, cu reportaje vechi, “mucegaite”, cu interviews-uri penibile ale unor autohtoni-fermieri, care-si accentuau accentul local(sic!)… Se discuta cu cei prezenti despre legendele din regiunea noastra, ca deh, erau toti cititi, cultivati(ca toti agricultorii!), umblati, între cântatul greierilor si siesta “obligatorie” sub pinul-parasol… Ma gândeam ca toti am citit despre cel putin o legenda, o stim pe dinafar’, uneori ne place s-o relatam altora care n-o cunosc, “înflorita” cu o “touche personnelle”, ca sa para mai interesanta… Ba unii viseaza sa fie autorii unor legende trecute sau actuale, chiar daca nimeni nu-i crede…
Personal, îmi place sa citesc sau s-ascult legendele legate de locuri, evenimente sau personaje istorice, însa ramân realista si lucida: nu tot ce zboara, se haleste! Adicatelea cred numa’ (în) ce vad de câte ori ma uit spre cer, constat ca-i populat de “chestii” vizibile, concrete: avioane, elicoptere, pasari(atentie sa nu-ti “lanseze” ceva-n cap! ), sateliti, ISS(Internaitonal Space Station la ore fixe), etc, dar vreau sa cred ca printre toate-astea se pitesc si îngeri, zburatori asexuati, malitziosi, care ne observa, ne “spioneaza”, 24/24, de la ani-lumina…
Revenind la legende, exista una ce m-a fascinat din copilarie: se pare ca înainte de-a ne naste, faceam parte din milioanele de secrete înca nedescoprite sau nedivulgate ale universului si “murim” de nerabdarea de-a le împartasi cu restu’ lumii! Aceste “secrete” constituie comoara inestimabila posedata de “împaratia îngerilor”, pe care si-o apara si si-o pastreaza doar pentru ei! De ce? Pentru ca daca ne-ar dezvalui acea “continutul”, ar risca probabil sa-si piarda meseria si statutul lor privilegiat de “îngeri” si poate chiar aripile! Concluzia e ca de când oamenii exista pe Terra, aceiasi îngeri se-apleaca asupra noastra, îi vedem cum îsi pun degetul pe gura si ne “indica” sa tacem, sa nu scoatem nici-un sunet!
O imagine virtuala, evident… Nu cred în entitati invizibile, ceea ce nu ma împiedica sa ascult mereu cu interes si emotie povesti despre magia îngerilor, mereu buni si blânzi, generosi, senini. Si-apoi, poate ca îngerii chiar exista, sa zicem ca-i o quasi-probabilitate…
Am scris aici despre placuta întâlnirea-surpriza cu Steinunn Sigurdardottir, scriitoare islandeza francofona si francofila.
Motto:”mai fetitzo, n-ai nimic dintr-un “cal-soare”!”(Calul-soare – Steinunn Sigurdardottir)
“Le cheval-soleil” e un roman recent, nu stiu daca scrierile sale vor fi fost traduse si-n România.
Iata deci înca un volum, plin de pagini surprinzatoare ce-ti dau impresia ca navighezi pe-o mare dezlantuita, gata-gata de-a te scufunda! Cum am vizitat sudul Islandei, am vazut ca pare – la prima abordare – o tara extrem de aspra, de dura, lipsita de toate culorile atât de familiare continentului nostru. Meleagurile islandeze dau impresia ca cea mai mica bucurie sau fericire trebuie capturata imediat, de teama ca nu vor reveni, caci adesea scurte, rapide, rare. Întregul roman e cam heteroclit, leganat de-o ambiantza melancolica, presarata cu: nebunie, agresivitate, violentza, absurd, dar bine-dozate, încât personajele rezista pe baricadele vietii, în picioare, uneori se clatina, far’ sa cada. O data început, e greu sa-l lasi din mâna! Proza autoarei va fi ramas la fel de autentica, fermecatoare si poetica.
Iata-ne la Sjafnargata, orasel islandez quasi-identic cu altele. Lilla e cea care povesteste, dar numele ei apare rareori, fiind preferat diminutivul Li, susurat doar la ureche, caci i-a fost dat de catre iubitul ei. Li ne relateaza viata ei din copilarie pâna la vârsta adulta, ani fara evenimente importante, de-o banalitate generala. Parintii lui Li nu se ocupa nici de ea, nici de fratele ei. Culmea-i ca sunt prea ocupati cu salvarea si îngrijirea altor copii pentru ca ambii sunt medici! Mama ei, Raghnildur are darul “abrupt”, de fapt competentza de-a recunoaste si depista orice boala, însa devine necrutatoare de câte ori e vorba de-un diagnostic! Tatal, Haraldur e putin mai blând, dar la fel de absent din viata copiilor sai, de la datoria-i paterna. Cu astfel de parinti cresc Li si Mummi, fratele ei, nu ca niste plante frumoase, ci ca niste “buruieni” ignorate… O situatie ce te face sa-ti pui întrebarea: oare vor fi fost copii doriti? Între ei, Li si Mummi, de câte ori vorbesc despre parintii lor, îi numesc “sotzii”, daca-i zaresc, îi evita si dau impresia de-a fi extrem de surprinsi daca-i intersecteaza cumva prin casa! Din fericire(pentru ei!), casa-i vasta, deci se reîntâlnesc rareori si fiecare respecta “teritoriul” celuilalt, ca si cum ar (fost) un colocatar impus. Parintii sunt adeptii teoriei strutzului care-si baga capu’-n nisip ca sa nu vada, sa n-auda nimic, amândoi sunt opaci la exterior si-si joaca rolurile de soti obisnuiti, cu dialog redus si comunicare banala, de rutina, gen:”unde-s ochelarii mei, cineva i-a vazut?” Relatia lor pare fortzata, impusa, ca si cum ar fi “obligati” sa convietuiasca sub acelasi acoperis, dau senzatia ca sunt transparenti sau invizibili unul pentru celalalt. Si-acesta ipoteza se (va) confirma: mama pastreaza în gradina-i secreta un poem de la un iubit dinaintea casatoriei, iar tatal o fotografie a iubitei sale decedate… Aceste doua elemente (ne) explica schema familiala, comportamentul si atitudinea celor doi parinti fatza de copiii lor, care vor fi crescut fara a fi centrul atentiei, afectiunii si caldurii parintesti. În ciuda acestor carentze afective, Li a devenit o femeie iubita de un barbat, care a facut-o sa vibreze, sa simta ca traieste cu-adevarat, de fapt el e “eroul” cartii. S-au cunoscut adolescenti, s-au iubit serios(oare iubirea poate fi “serioasa”?!) si s-au despartit la un moment-dat prin forta lucrurilor… Dar “el” se reîntoarce în Islanda dupa un lung periplu în Italia si cu el, relatia lor reînvie, se regasesc cu-aceeasi intensitate, caci amândoi au multe si marunte de povestit… Li va fi descoperit prin intermediul iubirii cât de placut e de-a avea pe cineva alaturi, prezent, atasat, devotat trup si suflet. Iubitul respectiv e într-adevar atent si blând, dar Li decide sa puna capat relatiei dupa ce (pre)simte ca va deveni prea serioasa. Nu-i nici simplu, nici usor! Cine-ar putea întelege natura relatiei unui cuplu format din 2 parteneri complet indiferentzi si viata lor zilnica, încercarile lor de-a evita un dezastru conjugal?!…
Ma opresc aci, sfârsitul romanului te (va) lasa perplex, dupa ce te va fi captivat, bulversat si tulburat pagina dupa pagina…
Aseara m-am “certat”(în gând!) cu Monsieur Jean Rostand, biolog-scriitor(sau vice-versa!) dupa ce-am rasfoit ”paginile unui moralist”(Pages d’un moraliste). De ce? Pai sustine ca:”mariaju’-ti simplifica viata si-ti complica ziua!” Asta-i buna! Serios, casatoria (ne) simplifica viata?… No me digas!
Stimate Domnule Rostand, cu tot respectul cuvenit pentru onorabila dvs vârsta, va rog sa-mi permiteti sa va comunic urmatoarele: afirmatia dvs e o tâmpenie, mai ales partea a doua! Unde ati auzit sau vazut asa-ceva?! Adicatelea: când suntem casatoriti si ne comportam ca atare, e complicat? Când ne trezim în fiecare dimineatza tot casatoriti(sic!), începem deja sa bombanim ca ziua va fi tare grea? A propos, ati putea sa-mi spuneti ce gasiti ca-i simplu si ce-i complicat într-o casnicie?…
Si-apoi, as fi preferat sa va referiti si la ziua casatoriei… Caci daca-i vorba de-acea zi, sunt de-acord cu dvs, Mr Rostand: e cea mai dementiala zi pentru cei 2 viitori soti! Credeti cumva ca mireasa e vreo printesa din povesti? Ntzzz, e o femeie deja stressata, are un gol în stomac, îi tremura genunchii, toata lumea vrea sa arate ca o zâna, coafata, machiata, bibilita, cât mai fermecatoare, cât mai placuta… sa vorbeasca, sa zâmbeasca, sa danseze pâna-n zori si sa ramâna impecabila! Mirele e bine-merci, habar n-are, grija nu poarta!
Sa ziceam ca mariaju’ (ne) simplifica viata, da, pe hârtie…”Meritul” cuplurilor casatorite e recunoscut, doar lupta pentru salvarea planetei, împart tot-tot pe 1/2: impozite, facturi diverse si variate, mobila, baie, pat, televizor, nota de plata sau cont bancar! Hummm, Monsieur Rostand, aveti si n-aveti dreptate în citatul dvs, dar mi se pare ca ati uitat ceva esential despre un cuplu casatorit, desi sunteti si biolog: natura sentimentelor si-a relatiilor dintre cei doi soti… Eh, acum sa va vad, unde va sunt argumentele? În asteptarea lor, va anunt ca prefer acest citat scris tot de dvs, desi e la conditional:”O casnicie reusita ar fi cea în care am uita ziua ca suntem amanti si noaptea ca suntem soti!”
De pe terasa zaream marea linistita. Ti-ai turnat un pahar de Bordeaux rosu, dupa ce-mi precizasei:”N-am gasit champagne, mon amour!” Ti-am servit doua patratzele de ciocolata amaruie din tableta deja începuta. Am avut impresia ca si noaptea asculta linistea melodioasa a valurilor. Mi-ai spus ca ti-e foame. De mine. Cum uitasem fereastra deschisa, mireasma azaleelor se instalase în camera, dupa capriciile brizei. Lumina era stinsa, paharul tau stralucea, asteptându-te sa-l golesti. M-ai privit fix, gândindu-te la savoarea nimicitoare a buzelor mele si la gustul porilor mei. Ai facut câtiva pasi prin camera. Ti-ai amintit de plimbarea noastra pe plaja cu dune ce pleaca si revin, ca nisipul din clepsidra, pâna ajung la tzarm. Si-acolo se culca si dorm pâna-n zori. Mareele sosesc încet, dar sigur si le darâma.
Te-ai asezat la fereastra, ai zâmbit si m-ai chemat. M-am apropiat de tine, mi-ai dat la o parte o suvitza rebela de pe frunte:”ai vazut unde e Luna la ora-asta?…” Nu ti-am raspuns. Mâna ti s-a desprins de pe umarul meu stâng si a poposit pe ceafa. Am tresarit, ca o floare ale carei petale netede atinse simte ca se rupe. Mi-am zis ca trebuie sa-mi pastrez înca atitudinea “retinuta”, atât de vizibila. Sigur ca ti-ai dat seama, doar ma cunosti de multi ani si te-ai “îmbatat” cu iluzia impudica a marturisirii mele. Privirea ti-a devenit insistenta, ti-ai terminat paharul si m-ai îndemnat din priviri sa nu uit ciocolata. M-am “executat”. Luna devenise rece si târzie. Ti-era frig si m-ai strâns în brate. Gura ti-era însetata si trupul ti-era “mistuit” de foamea de mine. Mi-ai soptit ca nimic nu ti le mai poate potoli. O melodie de-a lui Phil Collins te “chinuia”:”Can’t stop loving you”. N-o puteai fredona. O auzisei înainte de-a sosi. Ti-am atins pieptul cu vârful degetelor si ti-am susurat numele. Pe pleoapele-ti închise se-asternusera perle sarate. Valuri impalpabile si puternice îti loveau sufletul. Mireasma azaleelor era atât de patrunzatoare. Am observat ca-ti ramasese o picatura de vin. Am întors paharul si-am lasat-o sa mi se prelinga între sâni. Te-am simtit înfrigurat, buzele-ti între-deschise m-au chemat din nou. Ti-am mângaiat tâmplele si ochii, dupa ce mi-ai sarutat acea picatura de vin. Ne-am transformat într-un vis blând si-o magica adiere cuprinse în câteva clipe de eternitate…
A doua zi, te-am condus la aeroport, terminal-B. Ai lipsit câteva minute, ai revenit si mi-ai înmânat “Je l’aimais”(“O iubeam”) de Anna Gavalda. Aveam impresia si senzatia ca eram singuri în acel spatiu închis, izolati de restul lumii, ca timpul se oprise. Hotarârea ta de a pleca spre alte orizonturi pentru o perioada nedefinita era un amestec de vitalitate si de tandrete obsedanta. Ai închis ochii pentru o secunda, am fost tentata sa te cuprind cu tot-mine, sa te sarut, dar mi-ai facut un semn discret: era deja momentul despartirii. “Cântecul lebedei” îmi inunda timpanele. Stii ca nu sunt superstitioasa. Era o vineri 13 si ne-am îndreptat spre poarta n° 13! Am ramas la un pas în spatele tau. Mi-ai strâns mâna dreapta silabic, de 3 ori(j-t-m) si-ai disparut fara sa te uiti înapoi. Ce mult mi-as fi dorit sa-ti intersectez privirea acelui moment precis, suspendat în secundele dorului! Ar fi fost pentru mine ceva concret! Am respirat adânc si mi-am blocat respiratia pentru câteva clipe. Apoi am început sa ma rog în gând sa NU mai poti trai fara mine, sa-mi revii si sa ne regasim tot aici, în acest aeroport, unde numai timpul nostru s-a oprit, nu si magia iubirii noastre. Simt ca vei reveni, caci distanta ce ne separa este temporara, pe când ceea ce ne “leaga” este mult mai solid, mai constant si mai trainic, e Zidul nostru Chinezesc… M-am reîntors la hotel, unde m-asteptau rândurile tale, scrise-n graba:
“Mon amour, m-ai fermecat, parfumul tau e cu mine, privirea-mi nerabdatoare te cauta. Îti zaresc umbra si-mi retin suflarea. Vei reveni din padurea iubirii înghetate spre mine. Sunt râul tau subteran, cu albia neteda si nisipul alb, cu izvorul în lunga noapte de iarna, luminata de jadul ochilor tai. Trupul tau mi se ofera in fiecare vis, cald si neclar, iar al meu îsi aduce aminte de toti porii, îl accepta cu emotie, cu teama. Va fi fost o contopire în viitor, caci mi-ai strigat:”ma voi întoarce cu ochii spre cer, unde-ti citesc soarta scrisa în constelatia zodiei mele…”
- – -
I-am trimis un mesaj:“Stiu ca nu-s cea iubita, accept sa-ti fiu cea PREFERATA, pe care o înseli doar în visele-ti fara mine… Jtm=je t’aime.” Si-am fredonat în gând:
“Got your ticket
Got your suitcase
Got your leaving smile
I could say that’s the way it goes
And I could pretend and you won’t know
That I was lying…
‘Cause I Can’t Stop Loving You
No I Can’t Stop Loving You
No I won’t stop loving you
Why should I?…”
Sex animalic ? Se pot intelege o gramada de chestii. Iei o gaina si o anunti ca va avea placere inainte sa fie …supa? E chiar sex animalic si sarcastic. Cred ca unii ciobani fac asta cu unele oi care se uita galesh. De exemplu beduinii le spun ca vor avea placere inainte sa se transforme in shawarma si tot felul de bunatati pentru…hafla ( ospatz )
Sau Gogu Ionescu din Cotroceni, vine acasa prin surprindere, o prinde pe nevasta-sa cu instalatorul facind sex uman, ia cheia suedeza, ii trage instalatorului una in cap si dupa ce vede singe are o erectie tare ca o teava de apa si o i ape nevasta-sa la gaurit in timp ce o musca de cur. Cred ca e destul de animalic nu?
Metode de sex oral tahitiene? Uritele alea cu flori pe ele stiu oare sa cinte ele la flaut mai bine?
Tocmai am vazut ultimul film cu Jenifer Aniston in care o alta blonda ii propunea barbatului ei ( din film) sa-i faca un blowjob si sa-l linga pe testicule in acelasi timp. Exista ceva mai bun?
Am ajuns la cireasa de pe tort. Sex cu pestii in cur. Sa fie asta ceva mai bun? Daca-i bagi barbatului niste pesti vii in cur cred ca de la gidilat ii creste viteza de pompare, nu sariti, n-am incercat Deci cine a cautat asta e o femeie frustrata de la barbatul care a adormit pe ea. Dar acum stie, ia niste pesti, ii baga la adormit in cur si cautatul de petrol e mic copil pe linga forarea lui. Poate sa fie si invers, barbatul nemultumit ca o scindura se misca mai mult decit ce incearca el sa gaureasca cu viermisorul lui. Ii baga niste pesti in cur si ….actritele renumite din filmele porno sint niste amatoare pe linga ea. Nu-I asa Loretta Swit?
Ne intilnim la urmatoarele cautari interesante. In orice caz, cautati acum la Google “sex cu pestii in cur”
Motto:”Sufletul domneste, dar nu guverneaza.” – Paul Valéry
Oare stramosii nostri pre-istorici erau anxiosi, angoasati sau doar foarte fricosi?… Se îngrijorau peste masura daca nu gaseau radacini, fructe sau animale de vânat? Îsi puneau întrebarea daca soarele va rasari din nou mâine-dimineata sau daca primavara va sosi dupa luni de iarna aspra? Le era teama când zareau un urs, un mamut sau alta “lighioana”, un alt trib care se-apropia de pestera sau de-adapostul lor? În societatile noastre moderne, teama va fi diminuat, cel putin cea de întuneric dupa ce s-a descoperit electricitatea! Si cea de apa, cum vom fi învatat sa înnotam… Am putea gasi “tone” de-alte exemple similare. Cu toate ca au trecut (zeci de) mii de ani, anxietatea moderna exprima sentimentul de incertitudine – toti ne întrebam: ce-o sa fie, ce se va mai întâmpla? – si de imposibilitatea de-a controla situatii sau circumstantze, întrebarea fiind mereu la conditional-prezent: oare ce-as putea face? – aceeasi întrebare frustranta ne “asalteaza” si când urmarim actualitatile-TV sau când nu reusim sa ne conectam la net! Revenind la pre-istorie, probabil ca-n cazuri de anxietate grava, oamenii se-adunau toti în acelasi loc, încercând sa suporte clipele prezente, încalzindu-se la foc, implorând fortele naturii si zeii pagâni, mestecând ierburi, poate chiar sunatoare, considerata cel mai primitiv anti-anxiolitic! În epoca actuala, e suficient sa vedem sau sa auzim (de-)un singur amanunt anxiogen si imediat neuronii ne sunt invadati de cel putin un scenariu-catastrofa!
Toti trecem prin stari de anxietate, periodic sau episodic. Simtim ca ne ne scufundam, ca ne înnecam, desi stim sa înnotam, suntem incapabili de-a ne stapâni sufletul. Culmea-i alta: suntem constienti, lucizi ca ne înselam, ca n-avem dreptate sa ne torturam spiritul, însa rareori reusim sa ne controlam gândurile, emotiile, adesea le amplificam si anticipam dezastre sau catastrofe ce nu se întâmpla! În final, Paul Valéry a rezumat corect, concluzia fiind ca anxietatea nu ne guverneaza, ci ne-ajuta sa avansam pe drumul presarat cu meandre al vietii… Solutiile-miracol nu exista, doar sa meditam la sensul vietii, sa ne relaxam si sa ne reamintim ca totul e relativ, deci si anxietatea prezenta sau viitoare…
“Esentialul nu are nici-o greutate de cele mai multe ori. Aici, esentialul n-a fost în aparentza, decât un zâmbet. Da, un zâmbet e adesea esential. Suntem ”platiti”, recompensati si animati cu un zâmbet. Calitatea unui zâmbet ne poate induce moartea. În acelasi timp, din moment ce aceasta calitate ne-ar elibera complet de angoasa timpului prezent, ne-ar acorda certitudine, sperantza, pace, simt nevoia de-a încerca sa ma exprim mai bine, de-a relata povestea cu un alt zâmbet.”(Scrisoare catre Léon Werth - St-Exupéry)
Poate ca într-o zi, voi gasi cuvintele potrivite pentru a scrie povestea unui zâmbet, a unei sperante, a unei împliniri… poate ca da, poate ca nu, dar nu-i important.
Esential e ca-mi place zambetul tau!
Sunt nascuta iarna, îmi plac atât zapada, cât si frigul uscat. Iubesc muntii din totdeauna si-n orice anotimp. Cum locuiesc la nici 2h de Pirineii franco-spanioli(catalani), merg periodic la ski sau la drumetii cu “rachete”. Ultima data, am renuntat la ski si ”încaltzari” pentru plimbari prin zapada pireneeana.
Dimineata, am urcat la statiune(2500m) cu télé-ski si-am coborât la cabana cu “rachete”, departe de zgomotul pistelor aglomerate de skiori si “snow boarders”-i francezi, spanioli, englezi. Am pornit prin neaua stralucitoare sub un cer azur, fara nici-un noruletz ratacit! Aceste 2h 1/2 de traversare a padurii andorrane vor fi fost de-o senzorialitate intensa: sub soarele ”cu dintzi”, am pasit în neaua proaspata ce scârtzâia sub “rachete”, respirând aerul rece, pur ce-mi “musca” obrajii, bucurându-ma de linistea naturii înzapezite. Ceva banal, nu-i asa?! Da, e adevarat, dar o senzatie atât de profunda, de placuta. M-am oprit din când în când sa admir peisajul de basm, s-ascult adierea vântului, ciripitul pasarilor, strigatul cocosilor de munte(tétras)… Gândurile mi-au zburat spre povestile citite în copilarie despre vânatorii de munte, ma minunam de tot ce aflam despre natura aspra, neiertatoare cu cei care se aventurau în inima muntilor, printre coniferele vesnice. De fapt, voi fi continuat de-atunci sa privesc orice detaliu creat de mama-natura, cel mai desavârsit si perfectionist artist, sa-i respect operele unice(si gratuite!) pe toate meridianele unde am avut sansa de-a ateriza sau debarca…
Înainte de-a ajunge la cabana, un norisor si-a facut aparitia pe azurul infinit al cerului pireneean. L-am urmarit câteva minute, pâna când s-a metamorfozat în mai multe fire, înainte de-a se “evapora”! Mi-am retinut respiratia si m-am gândit ca moleculele sale de apa vor fi ramas undeva, sub o alta forma, invizibila pentru ochii nostri. Chiar daca a disparut, “ceva” continua sa dainuie dincolo de capacitatea noastra de-a percepe, de-a întelege, de-a explica. Am refuzat sa meditez la “nemurirea sufletului” , m-am concentrat asupra senzatiilor coplesitoare pe care le experimentasem coborând muntele cu “rachete”. Unicul nor al zilei s-a topit în gândurile mele, lasându-mi seninatatea dupa care tânjim toti, la orice vârsta… P.S. Coniferele sunt plantele mele preferate, am profitat de-aceasta iesire sa-mi aduc un bradutz tipic pireneean(în glastra deocamdata!), pe care-l voi planta-n gradina mea: sper ca se va adapta si integra usor, cum gardul-viu e constituit din “veri-primari”, tot conifere!
Motto:”iubirea-i mai puternica decât noi…” – muzica de neuitat a lui Francis Laï:
Îmi place sa citesc, sa scriu, sa vad, sa aflu, sa ma joc, sa vânez, sa combin… cuvintele, sa le “TRAIESC”, caci ele ne fac adeseori sa vibram cu toata fiintza noastra… Înainte de-ai pleca, mi-ai rostit:”sa ma visezi în fiecare noapte!” – ca si cum am putea visa la comanda! Ce-i drept, îmi place sa visez, cu ochii deschisi, sa calatoresc într-o lume imaginara, fara zâne si spiridusi, ca-n copilarie.
Într-o noapte recenta, am visat un barbat al carui chip nu-l distingeam, pentru ca-i întorsesem spatele. Cineva complet necunoscut, care se-apropia de mine, ma adulmeca cu buzele-i între-deschise, îmi saruta spatele si umerii. Eram tulburata, nu îndrazneam sa ma misc, îmi retineam respiratia cât puteam, fara sa clipesc. Saruturile lui alternau: când tandre, când apasate, ma bulversau ca si cum un cub de gheatza-mi traversa tot trupul. A continuat spre picioare, brate, solduri, coapse, transformându-mi corpul într-un altar secret de frisoane în timp ce sufletul mi-era învaluit de-un somn adânc. La un moment-dat, am realizat ca eram între vis si realitate, dupa ce i-am simtit palmele lipite de mâinile mele, bratele-i calde pe-ale mele, coapsele-i atletice împletindu-se cu ale mele, pieptul lui paralele coloanei mele, de parca ar fi vrut sa se topeasca întreg în tot-mine… Stranie senzatie: ma acoperise cu tot-EL, fara sa ma bruscheze sau sa ma “sufoce”, parea atât de usor, ca un fulg de albatros.
Am deschis ochii: obscuritate totala, calda, tacuta. Simt ca plutesc, e formidabil. Privesc în noaptea profunda, densa, catifelata. Aud soaptele si râsul vesel, discret al unui barbat, nu-l zaresc în negrul absolut. Cred ca e undeva, spre stânga. Cum nu între-vad nici macar o umbra, încerc sa ma apropii, fara sa fiu sigura ca-i directia cea buna. Aceeasi senzatie bizara: ma deplasez într-o alta dimensiune, nu merg, nu fug, nu simt solul sub picioare. Ma-ntreb: plutesc, zbor, înnot?! Mi-e imposibil sa realizez si sa descriu aceasta stare. Râsul LUI scurt a tacut. Continui sa-l caut, sa-mi “ascut” auzul în linistea ce ma-nconjoara. Zadarnic, nimeni, nimic. Nici cea mai vaga miscare, nici cel mai mic zgomot sau sunet. Deci visez… Oare?! Deodata un fir de lumina ma “orbeste” pentru câteva secunde: imaginea ce-mi apare e reala, concreta, tangibila. TU si eu, doua trupuri calde, înfometate, doua guri însetate pe punctul de-a se întâlni. Un barbat si-o femeie, ca-n celebrul film-cult:”Un homme et une femme“. Dovada ca n-am visat. Ba chiar eu te sarutam, iar tu erai acelasi “un hotz de saruturi”! Urmele mi-au ramas pe buze. Am început sa alerg prin noapte, fara sa stiu UNDE voi ajunge, fara sa tin cont de obstacole. Curios e ca le-am evitat pe toate, nu m-am “lovit” de nici-unul, ca si cum noaptea-însasi ma-nvaluise si ma ocrotea, oferindu-mi o încredere si-o sigurantza deplina. Am simtit o adiere ce-mi mângâia pleoapele, fuga s-a transformat în mers, din ce în ce mai încet. O mâna fierbinte mi-a atins spatele, apoi umerii, coborând spre talie, cu gesturi ample, tandre. M-am oprit brusc, mi-am întors capul si… nimic, aceeasi obscuritate halucinanta! Decid sa revin de unde am început sa alerg spre EL. Sentimente indescriptibile, inexplicabile ma cuprind: asteptare-nerabdare, teama-curiozitate. Pasesc din nou spre necunoscut. Urc si cobor, înaintez fara sa stiu UNDE ma poarta pasii. De fapt, nici nu stiu daca merg cu-adevarat, în ce directie si de ce. Aud soapte ce vin de undeva din partea stânga. Stau nemiscata. Le-aud perfect, însotite de-un suspin, pe care noaptea-l amplifica într-un geamat. La capatul lui, o respiratie sacadata. Surpriza: eu sunt, dar nu ma pot vedea! Nu-mi pasa, deoarece EL ma intereseaza, cel care m-a rascolit, tulburat, bulversat! De ce ma simt pierduta-n bratele LUI? Ce mi-a murmurat cu vocea-i senzuala? Cum ma atinge si cum ma alinta? Cum ma mângâie si cum ma saruta? Cum de trupurile noastre se împletesc atât de strâns ca doua liane? Cum de sufletele noastre s-au contopit atât de visceral?
Nici-un raspuns la întrebarile mele, doar aceeasi noapte-neagra(sic!), cu soapte si gemete ce se repeta ca un ecou vesnic. Câteva imagini reapar, una dupa alta, ca pe-un ecran strabatut de aurore boreale. Toate culorile lor ma urmaresc, indiferent unde ma aflu, sunt peste tot. Închid ochii, degeaba, ma “orbesc” ca un laser! N-am scapare, mai ales ca mâinile tale au poposit pe sânii mei si iata-ma “prizoniera” ta, fara sa-ti apartin! Inima-ti bate atât de tare ca-mi asurzeste trupul. Dorintze si pofte ne invadeaza, ne ocupa, ne poseda. Se cauta cu disperarea identica naufragiatilor, se regasesc, se îmbratiseaza, ajung sa se sudeze si sa pluteasca-n constelatia extazului sublim. Tacere-curcubeu, culori unice, reale.
- – -
Deschid ochii spre viitor, pe care-l survolez, cu halte-n prezent. Descopar ca pot distinge orice si-n cea mai obscura noapte, ca o felina în jungla vietii. Aleg sa nu-mi reamintesc nimic. M-am trezit de-a binelea si definitiv. O noua zi începe, o prevad însorit, frumoasa, chiar daca noptile mele cu EL sunt superbe…
Iata ce-am primit zilele-trecute de la un vechi prieten prof… Traducere ad-hoc, deci…
Bonjour Mélanie,
Am fost recent la Cahors, invitat la o conferintza despre renumitele vinuri pe care le cunosti. În drum spre locul de întâlnire cu alti colegi participanti, zaresc un afis pe fereastra unei sali de sport&fitness cu o tipa superba, în bikini, 1,70m si 52kgs care abordeaza trecatorii cu:”alege acum pentru vara-viitoare: vrei sa arati ca o sirena sau ca o balena?!” M-am pufnit râsul, mi-am continuat poteca si-am ajuns în hall-ul primariei. Armand, un coleg din acest oras, îmi face cu mâna, ma îndrept spre el si dupa banalitatile de rigoare, îi pomenesc de-acel afis… Zâmbeste si-mi relateaza ceva haios de tot, de-aceea m-am si gândit sa-ti povestesc si tie.
O tipa din oras, interpelata de-acea reclama, cu un sens al umorului cinic, a lipit pe ea acest text comico-realist:
“Domnilor, toti cei care preferati femeile slabe, “sac de oase”, va informez ca balenele sunt mereu înconjurate de prieteni: delfini, lei de mare, turisti curiosi sa le vada, sa le admire, sa le-asculte “melodia dragostei” când se împerecheaza… Au o viata sexuala foarte activa, puii lor, adorabili balenusi sau balenutze sunt afectuoasi, calini, alaptati cu tandrete de catre mamica lor. Aceste cetacee fermecatoare, fascinante si nebunatice se amuza, se distreaza copios, consuma cele mai delicioase crustacee: crevetele gri. Strabat marile si oceanele planetei, descopera locuri pitoresti, minunate ca: Groenlanda, Hawaii, Patagonia, Polinezia, etc. Lista e prea lunga! Balenele stiu sa cânte atât de frumos, de duios, încât înregistreaza si CD-uri! Sunt iubite, admirate, protejate prin legi si conventii internationale.
Cât despre sirene: toata lumea stie NU exista. Daca asemenea specimene feminine ar exista, absolut toate ar da buzna la psihologi, psihiatri sau psihanalisti! De ce?! Pentru ca ar avea grave probleme de personalitate bipolara si-o dilema existentiala permanenta:”sunt femeie sau peste?” Plus ca n-ar avea nici-un fel de activitate sexuala, stim deja din mitologie ca sirenele ucid barbatii care încearca sa se apropie de ele! Nu-i de mirare, sincer si logic vorbind, exista barbati atrasi, stimulati, excitati de-o femeie cu miros de peste?! NU categoric, asa ca prefer sa fiu balena, nu sirena!”
La care colegul mucalit a adaugat:”sunt total de-acord cu ea, de-altfel prefer sa-i fiu… casalot!” Ceea ce mi-am reamintit de “Spalsh”:”that girl is a mermaid, a fish…”
Degetele mele sint azi ca un uger de vaca sfrijita, nu iese nimic din ele. Ba da, un scarpinat in cur a iesit dar nu e din ele, e de la ele. Daca-mi conectez degetele la creier o sa iasa asta: dkke’;qlqnlqdl jj …vmmx;slpwsp ….opu…lllppp….poqsk–`-w`1w,;s;kirir… J J –0987jiuytrfv;n……am facut search la Google sa vad ce a iesit si am primit raspunsul asta:
Your search – dkke’;qlqnlqdl jj …vmmx;slpwsp ….opu…lllppp….poqsk–`-w`1w,;s;kirir… JJ –0987jiuytrfv;n – did not match any documents.
Suggestions:
Make sure all words are spelled correctly.
Try different keywords.
Try more general keywords.
Try fewer keywords.
Try try try….stie el Vanghelie de ce nu-i place Guaghel.
Daca zapada ar fi pretioasa ca aurul Romania ar fi foarte bogata. In plus, ar deszapezi drumurile si casele in timp record.
Ieri e alaltaieri-ul de mine. Dar mine poate sa nu vina deci ce ai cistigat e azi si ieri. Concluzia, viata e un cistig si daca si pula ni se mai scoala ne demonstreaza ca prezentul poate aduce placere. Traiti ziua, minutul, clipa, mine s-ar putea sa nu mai fie ieri-ul de poiimine.
Degradarea poate sa insemne si ca, de la natura, nu mai poti sa inghiti snitelul zilnic de la prinz, cu salata si apa de la robinet.
Cred ca fericirea e doar o senzatie ca te simti minunat dupa ce te-ai cacat bine. Insa internetul in engleza zice asta: Happiness is a mental state of well-being characterized by positive or pleasant emotions ranging from contentment to intense joy. Eva.ro zice in romaneste ca fericirea e: “o stare deosebita de implinire a ceva ce s-a realizat si a provocat un succes neasteptat sau mult asteptat sau asteptat tensionat. Se manifesta ca o stare euforica incarcata de trairi intense ce nu numai ca provoaca un fel de traire recuperatorie puternica, ci si o energizare, o stare de receptivitate si toleranta, cresterea dorintei de a face ca si altii sa fie fericiti.” Ma las pagubas, eu n-am vrut sa spun decit ca fericirea nu exista si n-am dovezi clare in clipele astea de degradare inspirationala.
Se discuta cu cei prezenti despre legendele din regiunea noastra, ca deh, erau toti cititi, cultivati(ca toti agricultorii!), umblati, între cântatul greierilor si siesta “obligatorie” sub pinul-parasol… 
incaunipocrit
inlarg
